Amantii poligloti | Lina Wolff

In dimineata urmatoare am fost trezit de lumina care intra prin ferestre. Mi-am dat suficient timp sa ma dezmeticesc.

Am ramas in pat si am vazut-o pe femeia care respira langa mine. Atunci mi-am amintit de noaptea care trecuse si am simtit cum un sentiment de neplacere pune stapanire pe mine.

Traisem la inaltimea asteptarilor pe care situatia le crease, dar ea mirosise a alcool, iar mainile ii erau ca de gheata. Impreunarea fusese mecanica si fara viata, ca un lucru pe care il faci pentru a venera amintirea altuia, cu totul diferit, sau pentru a tine in viata speranta ca mai poate exista si altceva, cu totul altfel.

Nu poti sa stii ce e intr-un om pana nu l-ai cercetat, ca sa spun asa, in profunzime, iar eu facusem acum lucrul asta. Fusesem manat de curiozitatea de a le cunoaste pe bizarele personaje din World Trade Center, dar acum stiam ca povestea barbatului corpolent, a receptionerei, a cupolei de sticla si a plantelor din Canare ajunsese la sfarsit, putea fi sigilata si arhivata impreuna cu celelalte documente ale trecutului.

Eram liber.La asta ma gandeam acum, in timp ce stateam culcat si asteptam sa ma trezesc de tot in camera sufocanta de hotel. Fara sa stiu, ma aflam in mijlocul creatiei, intr-un moment extrem de delicat.

Totul continua sa mearga pe o cale anume. Nimic nu se schimbase inca din temelii.

Nimic nu se transformase in altceva, totul era inca intact si putea fi pastrat. Facusem un pas inauntru, dar puteam inca sa ma intorc si sa fac un pas afara.

Niciun gest si niciunul din cuvintele rostite nu sfasiasera iremediabil nimic din ceea ce le precedase. Era ca un fel de intricare rebela de posibilitati, in care ambele parti au ramas si sunt intregi, dar, dintr-o clipa in alta, una va incepe sa creasca, ca scapata de sub orice control, pe socoteala celeilalte.

Puteam sa parasesc camera de hotel. Inca mai puteam sa-mi iau lucrurile si sa ma indrept catre usa.

Femeia n-ar fi incercat sa ma opreasca. Puteam inca sa deschid usa si, inainte de a parasi definitiv camera, sa ma intorc si sa spun: – La revedere.

Poate ne vom mai vedea