Camera de proba | Mihaela Pascu-Oglinda

”Uneori pana si cel mai mic gest al tau se poate transforma in spectacol. De douazeci de ani stau inchis aici si observ cum intre lumea de afara si cea de aici nu mai exista, de fapt, nicio diferenta.

Nu am zarit, in tot acest timp, de cand am luat hotararea de a nu mai iesi niciodata din teatru si de a-mi juca deci aici toate spectacolele, nimic din afara care sa ma faca sa vreau sa trec pragul dincolo, sa respir din nou ceea ce unora inca le place sa numeasca lumea reala. Nimic mai fals decat ceea ce exista acolo, daca stai bine sa te gandesti la felul in care am reusit sa ne construim si ne ducem in continuare zilele.

Si intotdeauna exista cei care vor dori ceva de la tine cu precadere in momentele in care vei ravni sa ai parte de liniste, de o liniste numai a ta, una in care sa nu auzi si sa nu vorbesti cu nimeni. Dar acelea sunt momente pretioase si rare si ai parte de ele numai daca stii cum sa te ascunzi din fata lumii, cum sa te faci nevazut si neauzit de nimeni, cum sa le pacalesti memoria si, fiind inca in viata, sa-i faci sa te uite.

E aproape imposibila iluzia aceasta cand ii lasi, seara de seara, sa te vada asa cum vor ei sa te vada. Fiindca nu e real ceea ce vad ei pe scena si nu esti tu acela, insa maiestria mea, ca actor, precum si a altora, nu se mai masoara de multa vreme in ceea ce aducem rolului unui personaj, ci in hotararea si incapatanarea celor din sala de a ne vedea asa cum isi doresc sau au nevoie sa ne vada.

Nu-mi mai masor, deci, succesul sau nereusita, de la o luna la alta, in functie de numarul biletelor vandute, cum nici calitatea teatrului si puterea sa de a rezista in lume nu se masoara dupa poftele celor care isi joaca rolul de spectatori. Si daca am ales sa fug din fata lumii am facut-o constient, doritor de o pace pe care nu eram sigur ca o voi gasi in teatru, dar de care eram convins ca nu se mai afla, de mult, in lume.

Sigur ca m-au comparat cu un calugar las care prefera sa fuga de toate responsabilitatile din lume si sa se lase pe mainile lui Dumnezeu. Dar chiar si-n aceasta comparatie eu n-am inteles unde era lipsa de curaj caci nu cunosc si nici nu cred c-am cunoscut prea multi oameni care sa-si fi dovedit taria printr-o asemenea abandonare care, in ochii celor mai multi, pare lipsita de orice bucurie.

De-as fi inceput sa le vorbesc insa despre diferenta dintre lucrurile lumesti, trecatoare, si ceea ce incerc sa construiesc, separat, nemuritor, cum e si credinta invizibila a unui calugar nu in oameni, ci in Dumnezeu, mi-as fi irosit energia pe care incercam sa o salvez deja retragandu-ma ca un pustnic, spuneau ei, din mijlocul a...