Capodopere in dialog - Andrei Plesu

Neindoielnic, toata lumea stie ce inseamna sa te uiti si sa vezi. Din pacate, lucrurile stiute de toata lumea sunt cele la care nimeni nu se mai gandeste… Asa se face ca exercitiul esential al privirii e inteles, de regula, ca o simpla problema de optica.

Or a privi nu inseamna pur si simplu a te uita si a vedea. Te poti uita la un lucru si ca sa-l uiti, sa-l dezvalui, sa treci indaratul evidentei sale.

Cu alte cuvinte, pentru a vedea cu adevarat un lucru e nevoie, uneori, sa inchizi ochii, sa-l percepi ca distinct de aparitia lui senzoriala. Abia atunci, in suspensia metodologica a nemijlocirii vizuale, faci un pas decisiv spre intelegerea a ceea ce vezi.

A privi convietuieste, astfel, revelator, cu a stravedea, a uita de semnalul strict optic, pentru a-i palpa temeiul. Sa adaugam si ca a privi poate sa insemne si a te lasa privit, a te lasa descoperit in autenticitatea ta.

Spune-mi cum privesti (cum vezi lucrurile) ca sa-ti spun cine esti… A privi e, uneori, si a visa, a imagina (o vedenie…) sau a avea revelatia cvasipalpabila a unui adevar. Candva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decat ceea ce fiecare pictor, fiecare artist, devine pana la urma: un nume despre care povestesc cartile, dar pe care muzeele, memoria vizuala a lumii l-au pierdut.

Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fara ca vreo imagine sa se mai asocieze in mintea noastra acestor nume. Si vom spune, poate, la fel, pictura cu sentimentul ca ne referim la un dat arheologic, la o realitate defuncta, cu acelasi sentiment, probabil, cum vom spune si Venetia, si jungla Amazoanelor, si pictura etrusca si atatea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi ramas decat nimbul.

S-ar putea totusi ca, pana si in asemenea momente, Gioconda sa-i supravietuiasca lui Leonardo ca o emblema a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii - Andrei Plesu