Cel de la geam | Ciprian Apetrei

Un florilegiu de proze scurte, insolite prin incercarea de abolire narativa a timpului, avem in aceasta carte. O dubla abolire, mai intai personajele par sa faca mai toate efortul de a parasi lumea cotidiana, intr-un refugiu contemplativ, in salbaticie sau izolare, apoi formula epica insasi care este de un cautat anacronism.

O parte dintre proze au caracterul unui realism de observatie a universului cotidian. In altele, autorul mizeaza cu decizie pe mit si parabola, ai permanent senzatia ca povestea incifreaza o invatatura tainica, o limba uitata.

Tema fundamentala a tuturor este singuratatea, retragerea, izolarea care instituie distanta. Omul de la fereastra este emblema acestei situatii epice.

El e in afara lumii pentru a o observa sau, ca pictorul dintr-o alta proza, pentru a gasi culoarea albastra a prafului. „Nu urmarea ceva anume, dar spectacolul strazii, dinamica oamenilor, frunzelor sau a masinilor, ii spunea mereu ceva. Era un spectacol la care nu participa si pe care nu il influenta.

Fiindu-i strain, ii placea”. Miscarea textului are mereu ceva oriental, hieratic, o lentoare hipnotica.

De unde si a miraculosului. Care in unele proze intra intr-un interesant dialog contrastiv cu observatia morala, realista.

Marcata de ironia coroziva si blanda totusi (Parlez-vous francais?, Povestea lui GFT, Cea mai vesela paine din lume). Personajele din acest palier sunt oameni fara insusiri, scaldati in mediocritate si singuratate, („imi vorbiti de parca as avea un viitor”, spune cineva) straini la modul fizic si psihologic de lumea in mijlocul careia traiesc, dar in jurul carora universul se curbeaza brusc intr-un fel de aura a miracolului.

Autorul nu se fereste de lirism, de enunturile metaforice: „Era ca o santinela care se pazea singura. In fata ferestrei sale, era regele unei tari inexistente.”, „sa stii sa nu opresti zborul unui inger”, „Dragostea se hraneste cu distante potrivie si discrete”, „corbii mintii”, „Da, am trecut prin multe locuri si peste tot am lasat fructele mai dulci decat erau.

Am daruit femeilor dragoste si barbatilor minte pentru a o intelege” etc. Ironia si observatia detaliului moral sunt principale insusiri ale naratorului.

Iar personajele sunt marcate de un fel de imbacsire existentialista a vietii lipsita de orizont. Naratorul este un pictor al clar-obscurului, ca intr-o proza in care se joaca pe raportul cuvant – imagine fotografica, reprosand celei din urma ca lasa anumite detalii in umbra.O alta categorie de proze este formata de cele de tip basm-parabola.

Fata care zambea tot timpul sau Ragina cu degete lungi sau Iranda, Padurea gandurilor rele. Aici vointa de singularizare a scriitorului este mai pregnanta, se situeaza programatic la antipodul realismului minimalist, mizerabilist si nombrilist al prozei actuale.

Parabola este atemporala tocmai pentru ca ambitioneaza sa prinda in coaja ei tare miezul dulce al unei eternitati de sens. Parabola inseamna esenta, adevar tare, imperisabilitate si discreta filozofare.

Scriitorul are minutia unui caligraf japonez, imbinata cu o anume lentoare „orientala” a miscarii epice care creeaza mediul necesar miraculosului prezent in aceste proze. „─ ca si cum ai inota in mine... ma topesc, sarea mea iti mangaie buzele... drumul...