Citind rescriind - Stefan Ion Ghilimescu

\nStefan Ion Ghilimescu. Autor al mai multor carti de critica si istorie literara, dar si de eseuri, publicistica si poezie, unele premiate de U.S.R, cu state vechi de cronicar literar, stefan Ion Ghilimescu este nu numai unul dintre bunii cunoscatori ai geografiei literaturii romanesti din ultimile patru decenii, dar – fara excese - si un adept al noilor metode critice.

In genere, “lecturile” si interpretarile sale risipite prin reviste (rescrieri corelate ale figurilor operei literare) sunt expresia bucuriei filtrate scriptural a intalnirii cu miracolul si avatarurile creatiei. Dincolo de supletea abordarilor subantinsa de primatul esteticului, al carui pretuitor nu conteneste de o viata sa fie, criticul se dovedeste si un incapatanat aparator al democratiei rolurilor in viata literara.

Curajos, discursul sau evalutiv aduce in prim-planul actualitatii, nu o data, nume si realizari literare pe nedrept ignorate ori tratate cu suficienta de catre confrati.\n \n \n \n* * * \n \n \n \nCititul, desigur, se invata. Cu slovele abecedarului literaturii pe genunchi si cu inevitabilele evadari furtive din curtea scolii, dar si cu exotice calatorii pe taramuri noi si rataciri pe carari neumblate; cu jubilatii umorale si retractari diplomatice in fata iscusintei sau neindemanarii cutarui ori cutarui insotitor, nu mai putin, adesea, cu faste momente de reflectie si ragazuri autopunitive; cu puternice reactii provocate de chimia provocatoare ori frumusetea pura a stilului, dar si cu incredibile momente galvanice traite gratie jocului sau spectacolului erudit al proceselor de interglosare.

Cititul este o propedeutica pe care, in principiu, indiferent de varsta si pregatire, orice lector, oricat de prepotent, trebuie s-o parcurga in mod ideal cu fiecare opera literara.\n \nCa exercitiu de scanare (“reproducere”) si extensie semiotica a intensivitatii operei literare, cititul este un proces de translare/ transsubstantiere inscris intr-o sfera practic nelimitata a posibilelor imaginarului. Pe acest considerent, in mod normal, niciun interdict (ca minus-cunoastere) n-ar trebui sa cenzureze operatia de luare in posesie si intrebuintare a operei de catre cititorul mai mult sau mai putin specializat.

Tocmai de aceea, in fond, figurile operei sunt niste actualizari ale zestrei acelor reale indicibile ale textului, retele creatoare de sensuri in devenire, consonand tot atator continuturi pe punctul de a se scrie/rescrie, mai curand, decat a ramane in eternitate imuabile. Semnificatul cu care cititorul umple totdeauna intr-o masura opera literara se comporta, asadar, si devine, de fiecare data, istoriceste vorbind, campul unor negocieri deschise intre realitatea inefabila a operei si gratarul conectorilor specifici prin care cititorul intra in contact cu ea, cand vorbim de un cititor specializat.

In principiu, eu unul asa gandesc si incerc sa imi apropii opera ! In schimb, asa cum am mai subliniat si alta data, atat opera, ca obiect permanent scriptibil, cat si rescrierea ei, ca mod de restituire a prezentei surplusului de fiinta din spunere, cristalizeaza amandoua aidoma celebrei crengi din minele de sare de la Salzburg descrisa de Stendhal: nu numai miraculos, adica, dar si metamorfic si chiar parazitar… Din acest motiv,se intampla fara doar si poate ca furati de luminisurile potecii semantice, de multe ori, mari mase de cititori naivi sa nici nu inteleaga cat datoreaza excursia lor intelectiva, cantonata intr-un prezent continuu, operatiilor mecanice de articulare/ dezarticulare a componentelor operei si suprapunere catoptrica a lor peste un model ideologic oarecare - intr-o masura mai mica sau mai mare considerat “ideal”- si cat bucuriei jocului reflex (desi nu mai putin complex!) de decodare a fascinantului camp al “literelor” (cu diapazonul sunetelor virginale si desemnele suprarealiste dintre ele, anticipand poate vertijul mirajelor altor lumi!).

Ar trebui inteles ca, in fine, cititul nu reda, cum sustineau adeptii “scolii naturale” odata, nimic din realitatea fizica a textului. Lectura retelelor de dantelarii literare in manifestarea lor expresa, rescriind totdeauna posibilele unui discurs, asterne in conditiile propriei credulitati/incredulitati (vezi figura Diapazonului imposibil a lui Roger Penrose propusa in chestie de Eco) un peplum aproape magic peste o frumoasa (si riguroasa ) dar poate nu inca integral refacuta imagine rupta din paradisul si raiul initial atat de jinduit al Artei.. \n \nRamanand cu picioarele pe pamant, nu pot sa nu observ ca, atat pentru criticul de stricta formatie scientista, riguros si pedant, cat si pentru cel creator, intuitiv si simpatetic, ca interrelationare eficienta si efectiva intre opera literara si subiectul care, fatalmente, o rescrie in actul lecturii, cititul ramane, desigur, in proportii foarte diferite de la caz la caz, un proces de complementaritate alternativa in afara oricarei discutii.

Intr-o maniera flexibila, osciland functie de zestrea temperamentala, ambitusul cultural si tipul de gratar meta de la un subiect la altul, si de la o abordare practica la alta, cititul ca procedeu de rescriere analogica e singura metoda de instituire a unei simbioze valabile a operei ( intrucat “prin critica trebuie sa ajuti nu sa distrugi, nota pana si Montesquieu in Caiete(le) sale; sa reflecti lumina prin ea insasi si sa nu umbresti decat din intamplare”).\n \nCitind, adica parcurgand si dand un sens intregii partiturii a gramaticii cuvintelor scriitorului, lectorul obisnuit, dar, mai cu seama, lectorul calificat (Cititorul Model critic, ar spune astazi Umberto Eco) nu face pana la un punct decat sa aproximeze, sa reconstituie si sa resuscite, la nivelul unei pre-viziuni specifice, notele fundamentale alepartiturii posibilelor unui text conceput din capul locului spre a se preta unui regim de prezumptiva pluriinterpretativitate. Odata patruns inlauntrul arhitecturii de semne si sunete indicibile, unui astfel de cititor (Model critic) nu ii va veni chiar atat de greu sa prinda tonul care face muzica, lasandu-se instruit in voie de o suma de didascalii sau “interpretanti”( ideo-selectori de parcurs) pe care constructorul a avut grija sa ii puna la cheia marilor bolti ale edificiului sau sa ii lase in urma, aparent fara nicio intentie, pe aleile ce il strajuiesc.

Nu exista compozitii cu certe virtuti literare si nici o opera simbolica semnificativa, in fond, care sa nu posede un asemenea gen de competenta codificata. Depinde de aptitudinile si abilitatile unui cititor inzestrat nu numai cu o indeneabila intuitie, dar si cu un instrumentar analitic complex (un lector tare care si-a pierdut obligatoriu inocenta, precum un Nou Adam) ca sa depaseasca stadiul simplei decodari si interpretari semantice a textului pentru a-l rescrie, producand o voluptuoasa parafraza metalingvistica a lui, cu alte cuvinte, o replica avand la baza tocmai acea predispozitie (predilectie) a codului de a deveni sub pana cititorului specializat obiectul propriei descrierii, recte, rescriei.

Pe urmele Poeticii lui Todorov, dar in fond despartindu-ma de el, in Prolegomenele la Figuri ale imaginarului poetic (Ed. Domino, 1998) apreciam ca cititorul/ criticul nu numai ca participa la elaborarea sensului, dar si traieste consonant bucuria surplusului de realitate a noii/noilor figuri de limbaj create.\n \n \n \n*\n \n \n \nO viata, spunea candva Flaubert, nu-ti ajunge pentru a capata o buna deprindere de cititor.

Sunt intr-adevar atatea lucruri de lasat sau de dat la o parte, atatea sacrificii de facut pentru a putea citi pe saturate si, evident, a scrie in voie… “Dar lectura e o prapastie; nu mai iesi din ea, adauga tot Flaubert, degustator cu metoda al marii literaturi, si in special al celei antice, insa, obligatoriu, pot sa asigur, si un pescuitor fervent al noutatilor de ultima ora ale pietei literare franceze”.\n \nCu toate delimitarile ce, evident, se pot face, intr-o situatie similara as putea spune se afla si criticul literar, si mai ales cronicarul, un insarcinat literar care prin natura meseriei sale cu greu se poate imagina ca ar putea fi sau ramane vreodata strain – daca privim lucrurile cu suficienta atentie - fata de universul si starea operelor literare scrise in vremea sa. Pe ulitele satului planetar, in plin fenomen de globalizare culturala, astazi, e neindoielnic ca din orice colt al lumii si in coloanele oricarui periodic si-ar exercita magistratura (prin anii nouazeci, traind si scriind in Occident, Zinoviev spunea ca se simtea ca si cum ar fi fost aruncat in fundul unei provincii rusesti!), cronicarul este, mai inainte de orice, si poate mai mult decat oricine, un om al modernitatii timpului sau, si aceasta in ciuda faptului ca, prin avatarurile formatiei sale fundamental umaniste, respectivul va fi vizitat cu incredibila regularitate de fantasmele figurilor canonului modernitatii clasice… Ca vrea sau nu, fizionomia cronicarului literar este amanuntit desenata de operele si autorii timpului sau, de la efemerida de limbaj emanata palustru de plevusca si planctonul spontanee pana la cazurile de excelenta si iesire din limitele genurilor si speciilor obisnuite.

Opera ii cere totdeauna criticului – “un cripo-analist de coduri secrete” - nu numai sa colaboreze, rescriind, dar si sa inventeze si sa isi faca mana in spiritul operei, intr-o clandestinitate care face cu ochiul.. “A citi e un pariu, spunea intr-o binecunoscuta conferinta Umberto Eco. Pariem ca o sa fim fideli sugestiilor unei voci, care nu ne spune explicit ce ne sugereaza”.\n \nReunind o suma de lecturi si interpretari critice scrise in ultimii cinci-sase ani, articole ce imi place sa cred ca pot fi ca intreg o buna aplicatie a metodei critice descrise in linii mari mai sus, “citind rescriind” (cu un titlu plecand de la o sugestie a lui Julien Gracq din En lisant en ecrivant) nu e mai putin o oglinda a statusului acestei scriituri exercitata in deplina liberate din pura placere, situata in afara oricaror interese de grup si astfel ferita cel putin de obisnuitele prejudecati ale breslei.

Suficient de toleranta, pe de alta parte, pe toate palierele, dar mai ales fata de galagioasa juventute care a devenit in ultima vreme o adevarata prejudecata, in pofida rolului democratizarii relatiei cu opera pe care si-l subsumeaza pe tot parcursul, abordarea noastra critica ramane pana la capat profund atasata valorii intrinseci si ordinii.\n