Cuibul bufnitei | Tudor Runcanu

Toamna se asternuse, cuminte si stapana, peste intreaga asezare. Incepuse viermuiala de dinaintea lungii hibernari, cea care scoate ursul din om, pentru a-i atarna blana la soare, pentru o ultima oara.

Toamna dezlegase limbile pamantului, vrejurile mari de fasole stateau acum atarnate peste tot, iesite parca din gura serpilor veninosi de peste an, dovlecii se rostogoleau inspre apus, impreuna cu soarele si norii, legumele explodasera si se scurgeau prin farfurii si pe fetele de masa, vinul fierbea deja din atat de putin. Toamna, oamenii se inteleg, dintr-o data, mult mai usor intre ei.

Asta se intampla poate si pentru ca acum ei ajung sa vorbeasca mult mai putin. E timpul gesturilor si al umbrelor lungi pe trotuare.

In toamna, intotdeauna, cel putin doua umbre separate se vor intalni dincolo de linia orizontului, in asfintit. Noaptea va fi doar punctul in care ele se vor ingropa.

Toate umbrele pamantului impreuna, pentru a se naste, aproape batrane, inca o data in zori, in asteptarea zapezii. Umbra lui Elias era vesela ca un copil.

In drumul ei catre piata, ea se catara lunga pe ziduri, se unduia pe garduri si copaci, flutura ca un zmeu atunci cand nu mai ramanea in jur decat cerul, intra prima si iesea ultima din ganguri, parea un caine scos la plimbare dupa o grea convalescenta. In viata e foarte important sa stii sa-ti scoti umbra la plimbare...