Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferintei | Aura Christi

„Vom marturisi fara inconjur admiratia noastra pentru curajul si priceperea, noutatea argumentatiei si finetea analizelor pe care le aduce Aura Christi in acest eseu de o originalitate expresa.Ultimului capitol (…), ce se ocupa de misterul farmecului straniu, de misterul «idioteniei» lui Miskin, ii putem aplica, fara ezitare, epitetul de capodopera. Prin indrazneala de a ataca altfel o problema, cea a unui personaj faimos si criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generatii de literati, romani sau europeni, ca si prin asociatiile inedite, surprinzatoare nu rareori, provocand nu de putine ori o cu totul alta asezare fata de atatea si atatea docte concluzii profesorale.

Prin curajul si calmul febril al poetei si eseistei care ne daruieste, odata cu aducerea in pagina a atator nume ilustre si noi, pentru multi, din literatura si exegeza marii Tari si Imperiu al Rasaritului. Prin candoarea si nevoia irepresibila, tipica unui creator autentic, de a intelege valorile.

Valorile eterne si mereu moderne, actuale si inactuale totodata, desfidand modele, curentele pasagere si nu rareori sufocante, de prin universitati si redactii incropite, naive, in sensul rau al cuvantului. Prin nevoia de adevar, dar si prin lupta, efortul si dovada acelei moralitati superioare care, inca o data, se arata, se proclama azi din atatea guri inchise, inclestate, la orizontul unei confuzii si decadente stridente a valorilor artei, stiintei si literelor continentale.

Un eseu care, alaturi de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leaga de acel trecut imperial al Europei, de acel «regat al spiritului», pe care il invoca Faust. Si autorul sau, romanticul in haina clasica, print intre printii vremii sale, care a profetizat pentru intaia oara unitatea culturala a Europei.” (Nicolae Breban)„Metafora cartii Aurei Christi exprima, in cele din urma, chiar cheia scrierii ei ca suferinta exuberanta si moarte.

Nu tu poti scrie asa ceva, spunea Rilke in Elegiile duineze, fiindca intr-un asemenea joc eul e o miza fatalmente debila, marcata de insuficienta metafizica si de carenta. O poti face intr-un singur fel, si anume sa te lasi scris de strainul care urca in tine din clipa in care ti-ai gandit opera, asa cum viata nu e, de fapt, ceea ce noi traim, ci efemerul pe care moartea il lasa in fiinta noastra, invitandu-ne, daca putem, sa-l preschimbam in vesnicie.” (Stefan Borbely)