Epoca de mijloc | Costi Rogozanu

C. Rogozanu – Epoca de mijloc, din prefata: „Franco Moretti identifica doua odrasle ale fricii burgheze din secolul al XIX-lea: Frankenstein si Dracula, dezmostenitul desfigurat si marele proprietar.

Frankenstein e proletariatul, n-are nume (Frankenstein e numele creatorului sau). Capitalul e un-dead, vampirul e mort, dar traieste sugand sangele celorlalti.

Vampirul lui Stoker e capital de sfarsit de secol XIX, capital monopolist, consolidat dupa doua decenii de recesiune, avid sa inghita tot, fara chef de religia pietei libere. Dracula nu e englez, englezii aveau o frica nationalista de misteriosul si indepartatul Dracula.

Asta e joaca lui Moretti. O putem completa.

Frica de globalizare a nascut familia middle class ca erou mini-colectiv. A inceput in pop-cultura ca o ironic-progresista frica de infectia maselor in filmul cu zombi al lui Romero, unde erau ironizate isteriile de masa anticomuniste sau impotriva afroamericanilor si unde celula de baza de aparare impotriva maselor de zombi nu era neaparat familiala.

Era un grup cosmopolit, sa-i spunem asa. Dupa anii ’70, cand incepe demontarea modelelor de stat social postbelic, filmul apocaliptic pune familia in centru.

Incet, luptele cu zombi, extraterestri, monstri, bacterii, cutremure, incalzire globala au devenit lupte de „oameni asezati”, rupti din atmosfera familiala a suburbiei middle class americane. Apar familii destramate, ravasite de diverse probleme economice, care se regrupeaza cumva in fata pericolului.

Un al treilea monstru deci, in tabla de joc al lui Moretti, ar fi masele de zombi cu adversarii lor, grupuri middle class prinse in procesul cumparaturilor la mall (vezi tot un film al Romero, Dawn of the Dead din 1978). Cand amenintarea maselor nu se manifesta frust, cand stanga populara dispare, avem de-a face cu alte tipuri de invazii in fata carora mica burghezie se baricadeaza: frica de minoritati cu putere „virala”.

Personajul minicolectiv familial este aportul cel mai important al fricilor de capitalism din ultimele cinci-sase decenii. In Romania vedem in diverse forme evolutia acestei celule de baza ideologice.

De la razboiul civil familial pro- si anticomunist din anii ’90, „tineri vs. batrani”, intre postideologie si „nostalgie”, anii 2010 au readus familia in diverse variante in prim-plan. Familia ca fort de rezistenta in fata drepturilor minoritatilor sexuale e doar un avatar tarziu.

Familia ca rezistenta la forta globalista nu mai are capacitati de aparare: familiile middle class ale unor Cristi Puiu, Mungiu sau Radu Muntean sunt mai mult teritorii neutre, de refugiu al „umanului” in afara unei lumi exterioare ostile. In spatiul public s-au intarit familiile fictional-propagandistice, familii antirefugiati, antihomosexuali.

Ironic, totul se intampla intr-o tara cu familii grav avariate de migratia in masa. Familia romaneasca si-a gasit expresii particulare dupa restrangerea drepturilor sociale.

E fie o familie ultraditionalista, fie o familie glam tot mic-burgheza, dar care s-a emancipat de stapanii feudali si cauta stapani „moderni”, impersonali. Odata cu familia au fost potentate moralisme economice (lenesul care nu munceste), grija politica pentru protectie prin eliminare si segregare.

Toate aceste particularitati nu impiedica mantra familiei educate, „de mijloc”, libere sa-si faureasca viitorul. Cat timp mai sunt zombi – saracani, nostalgici comunisti, ortodocsi...