Evia si Isia. Iubiri, rataciri si uitari - Simona Ganj

O poveste de viata surprinzatoare si profunda despre destinul feminin, intruchipat de mai multe personaje, fiecare dintre ele avand o maniera unica de a iubi, de a se darui, de a-si aminti, de a implora iertarea, de a capitula sau de a lupta pentru ceea ce isi doreste. Evia si Isia.

Iubiri, rataciri si uitari este un roman care surprinde traseul devenirii femeii, de la copil la adult, aducand in prim-plan provocarile vietii, boala, amnezia, uitarea, neputinta de a ierta si felul in care deciziile personale pot amprenta intregul parcurs existential. Fiecare personaj isi tese propria poveste, dar ca intr-un labirint cu mai multe iesiri, ele se vor intersecta la final de drum.

Treptat, amintirile se cern, iar din uitari se reconstruieste si se elibereaza trecutul. Autoarea invoca puterea uimitoare a florilor, felul in care natura devine salvare, completare si refugiu, in special mesteacanul care, cu florile alungite de forma lacrimilor, este pe rand martorul tacut al povestilor de viata izvorate parca din scoarta sa. \n \n Era un inceput de primavara timid, cand Evia se trezise in camera de la orfelinat cu o senzatie stranie de arsura, de parca cineva i-ar fi introdus o flama pe gat in jos, pana in maruntaie, transformand-o intr-un inghititor de flacari fara de voie.

Incercand sa se ridice de pe pat, simtise o stare de ameteala puternica, dupa care se prabusise pe podeaua de lemn in pozitie fetala, cu trupul fierbinte, tusind si scuipand sange. Colegele de camera o vazusera bolnava, dar nu o ajutasera in niciun fel.

Desi le implorase, nu chemasera pe nimeni in ajutor, lasand orele care treceau sa sape si mai mult in sanatatea subrezita. O abandonasera pur si simplu.

Din locul in care asteptase fara de vlaga o mana salvatoare, Evia isi indreptase privirea spre geam. De acolo unde statea, se putea observa cel mai bine copacul firav care nu se stia cum anume rasarise in curtea uscata.

Fata se intrebase mereu, de cand viata o asezase in randul copiilor ramasi orfani, cum de se intamplase ca acel copacel sa gaseasca o bucata de invelis si brazda in care sa prinda radacini. Poate ca acolo ii fusese menit locul.

De la bun inceput. Starea de boala se instalase cu cateva zile in urma, dar abia cu o seara inainte fierbinteala incepuse sa o slabeasca mai tare.

Se hotarase sa faca o vizita la cabinetul medical din incinta institutiei, dar nu mai fusese timp. Stand cazuta pe podea, isi aminti de ploaia care o prinsese pe strada si o imbracase intr-o mantie rece cu zeci de falduri de umezeala.

Ar fi putut gasi un loc unde sa se adaposteasca, dar ii fusese frica sa nu intarzie si mai mult. Hainele le simtise cum i se lipeau de piele.

O data pe saptamana facea curat la doamna administrator acasa. Dupa ce terminase corvezile, femeia vesnic nemultumita nu ii daduse nici macar o umbrela, fie ea si stricata, din aceea cu spite rupte si indoite, pe care vantul ar fi dat-o peste cap, rasucind si rupand si mai multe dintre firele subtiri.

De altfel, o tinuse mai mult decat de obicei ca sa ii termine curatenia. A doua zi, urma sa aiba musafiri.

Evia stersese chiar si geamurile vilei, pe ploaie. Carpa cu care le lustruise parea mai uscata decat tricoul pe care il purta.

Drumul de intoarcere il parcursese pe jos, dar in pofida faptului ca alergase, gasise poarta institutiei inchisa cu lacat. Portarul zacea pesemne adormit pe undeva.

Neavand alta solutie, sarise gardul. Era un gard inalt, tivit in partea de sus cu sarme zimtate, de parca proteja un penitenciar, si nu un orfelinat.

Simtise o durere, pantalonul se rupsese, lasand ca pe interiorul lui, sa se prelinga pe picior in jos cateva picaturi de sange. In tot acest timp natura nu obosise, revarsandu‑si capriciile asupra lumii cu zgomot, continuand sa fulgere, sa tune si sa ploua torential.

In corpul Eviei era insa liniste. Cea de dinaintea unei alte furtuni.

Dupa ce reusise sa se oploseasca in cele din urma in camera, isi privise cumva din exterior, de parca nu isi mai apartinea, corpul ars si cuprins de febra.