Jar - Liviu Rebreanu

… Istovirea fizică o apăsa ca o povară. Începu să se dezbrace.

Se trudi mult până să-și descheie rochia și totuși nu se enerva deloc, ca alteori. O scoase cu băgare de seamă, să nu agațe vreo copcă, și o așeză binișor pe speteaza unui scaun, să nu se șifoneze. \n Rămasă numai într-un combinezon de mătase, o cuprinse frigul, își strânse o clipă brațele peste sânii goi, zgribulită, ca și când ar fi uitat ce făcea.

Numai când privirea, rătăcind fără țintă, zări pe pat cămașa de noapte albă, se dumiri, aruncă în grabă combinezonul pe alt scaun și se înfășură în cămașa lungă și largă. \n În vreme ce se descălța și-și vâra piciorul gol în papucii moi cu pampoane, îi trecu prin minte cât a dorit ea s-o vadă și Dandu în cămașa asta, care i se părea că-i dă o înfățișare de copil mofturos și că-i șade foarte bine. Se duse repede la oglinda înaltă din colț să controleze dacă într-adevăr îi șade tot atât de bine, gândindu-se că mai nostimă era în pijamaua lui Dandu, din care abia se putea descurca. \n …Se întinse pe pat, peste plapumă, și rămase nemișcată. \n …Și totuși mâine la patru va trebui să… \n Sări din pat ca și când astfel ar fi vrut să alunge gândul care se îmbulzea insistent în mintea ei.

Merse de ici-colo, îngrijorată că gândurile n-au s-o lase să se odihnească. Trecea pe lângă oglinda înaltă, dar se ferea a întoarce ochii într-acolo, pentru că nu e bine să te uiți în oglindă noaptea.