Mic panteon al filosofiei franceze postbelice | Alain Badiou

„Primul titlu pe care l-am avut in vedere pentru aceasta serie de omagii aduse unor filosofi francezi disparuti a fost „Discursuri funebre”. E un titlu care, desi nu e deloc vesel, acopera o ilustra istorie literara.

Dar e inexact. Caci sentimentul care ma incearca, de fiecare data cand vorbesc despre acesti prieteni, acesti inamici, parteneri ai mei intr-un joc complicat – pentru ca asta au fost acesti filosofi care m-au insotit in viata, in lecturile, conflictele si entuziasmele mele –, sentimentul meu deci nu e acelasi cu cel al lui Bossuet, un scriitor extraordinar, dar in serviciul Puterii.

Nu pot sa tin directia dinainte trasata a rugaciunii, a exemplului si nici chiar a judecatii. Astfel ca, atunci cand Eric Hazan mi-a propus titlul actual, l-am acceptat fara sa stau pe ganduri, cu atat mai mult cu cat mi s-a parut tonic si departe de ideea mortii.

Or, tin neaparat ca nici moartea, nici depresia sa nu ne intereseze aici. Daca filosofia serveste la ceva, e ca sa indeparteze de la noi potirul pasiunilor triste,sa ne invete ca mila nu e un afect loial, nici vaietul un motiv de a avea dreptate, si ca nu trebuie sa luam victima ca punct de plecare al gandirii.

Pe de o parte, dupa cum stabileste o data pentru totdeauna gestul platonic, orice pasiune licita si orice creatie care vizeaza universalul isi are originea in Adevar, declinat la nevoie ca Frumos sau ca Bine. Pe de alta parte, dupa cum spunea Rousseau, animalul uman e in mod esential bun si, atunci cand nu e astfel, e din pricina unei cauze exterioare constrangatoare, cauza ce trebuie detectata, combatuta si indepartata cat mai repede posibil si fara cea mai mica ezitare.

Cei ce pretind ca animalul uman e in esenta lui raufacator nu vor altceva decat sa-l domesticeasca, pentru a face din el un salariat morocanos si un consumator deprimat in slujba circulatiei capitalului. Capabil cum e sa creeze adevaruri eterne in diferite lumi, omul ascunde in el insusi ingerul pe care religiile l-au proiectat in afara sa.

Asta ne spune dintotdeauna filosofia propriu-zisa. Pentru ca acest inger interior sa se manifeste, e important sa avem un principiu, o maxima – mereu aceeasi, in definitiv, sub o mare varietate de forme.

Sa o alegem pe cea a lui Mao: „Lasati deoparte iluziile si pregatiti-va de lupta!” Afirmarea a ceea ce tine de adevar contra iluzoriului si, indiferent de situatie, sa luptam mai degraba decat sa ne predam: nu vad nicio adevarata filosofie – cum sunt cele ale filosofilor, paisprezece la numar, adapostite de micul meu panteon – care ar putea dori altceva. Doar ca maxima care incearca sa ne fie impusa astazi sub numele de „filosofie” este, la drept vorbind, tocmai opusul ei, si anume: „Cultivati-va iluziile si pregatiti-va de capitulare”.