Opera poetica | Simona Popescu

Pentru cineva din generatia mea, care a „deschis ochii” literar la data cind Simona Popescu publicase deja trei carti de poezie si pentru care, retroactiv, acestea „au facut data”, e destul de greu de inteles cum de poezia din Xilofonul… a putut lasa, la aparitie, senzatia de „antiintelectualism”, de „antiestetism” si, in fine, de „vid existential”. Mai cu seama ca aceste etichete (extrase, o spun din capul locului, dintr-o recenzie extrem favorabila, chiar entuziasta) veneau din partea unuia dintre cei mai intimi cunoscatori ai dedesubturilor literaturii romane: Mircea Cartarescu.

Sa punem lucrurile in context: sintem in primavara lui 1990. Cei mai multi dintre tinerii autori ai momentului nu vazusera Occidentul decit, eventual, in cartoline ilustrate.

Traiau, coboriti in for parca direct din manuale, Doinas, Sorescu, Ioan Alexandru si altii. Audienta (cuvintul de ordine al acelor ani) era galvanizata de socratismul rural al lui Octavian Paler.

Temperatura „la zi” a poeziei era data de serialul Scriitori romani de azi, unde, in cel de-al patrulea volum, Eugen Simion facea loc, pedagogic, unei discrete falange lunediste. Nicolae Manolescu isi sustinea inca nestingherit rubrica de cronica literara dintr-un pole position sedimentat de citeva decenii.

Din cele trei saptaminale culturale care par sa-si imparta astazi piata, doua nu se nascusera inca. Citeva edituri, pina atunci importante, isi traiau ultimele zile de glorie.

Nimeni n-avea de unde sti, la momentul acela, cum va arata viitorul propriu. Daramite viitorul sensibilitatii literare!

Cum ar fi putut, deci, banui Mircea Cartarescu ca peste numai un deceniu va incuraja el insusi, in cenaclul Litere, autori de sapte ori mai putin intelectualisti, ba chiar de saptezeci de ori cite sapte mai putin estetizanti decit i se arata atunci Simona Popescu? De unde sa fi intuit el, la vremea cind Levantul sau era inca in spalturi, ca in 2006 un critic va scrie despre Lucrari in verde sau Pledoaria mea pentru poezie (care va aparea, inteleg, intr-un volum ulterior al acestei editii de Opere) ca despre un al doilea Levant, accentuind, deci, tocmai dimensiunea culturala integratoare a acestei poetici?