Papusi | Alexandru Ghetie

Papusile lui Alexandru Ghetie par culese din toate colturile vietii, conform unei estetici functionale „intre iubire si spalatul la bideu”. Imaginile sunt diverse: o poetica metaforica, dar mai ales vizuala.

Mental vizuala, caci mare parte din peisaje sunt viziuni, iar viziunile sunt puternic infuzate de ingrediente culturale. Insa impresia care m-a marcat dupa lectura este intensitatea simtirii.

Caci poetul scrie despre dragoste si singuratate, despre inabordabila, dar si sufocanta Milena. Disperare, dorinta si plictis simulate, minimalism casnic amestecat cu o tensiune incandescenta.

Un poet care ramane taios si in plictis nu e putin lucru! Pentru ca plictisul deriva din imperfectiunea si delasarile lumii.

De unde si poemele scrise in variante, asa cum isi picta Cezanne peisajele montane. Lumea trebuie refacuta si rerefacuta cu ajutorul poeziei.

Singura cale de mantuire din inmuierea globala.* Felix NicolauGesticulatiile subiectului – mixajul de melancolie si ironie dau nota acestui biografism caracteristic poeziei romanesti de la optzecisti incoace, dar fara a deborda printr-o tematica „de nisa” sau abuz de cultism precum la generatia invocata – Alexandru Ghetie scrie deocamdata pe o singura tema, cea mai veche si esentiala – dragostea de femeie, de viata, de text etc. Vorbim de un autor sensibil si care se straduieste sa para dur, fara a reusi mai mult decat un scrasnet efemer, caci in poemele sale tandretea si tonul usor afectat detin controlul asupra emisiei pentru a-l implica astfel si pe cititor.

Trebuie sa fii surd sa nu vibrezi la textele care isi faramiteaza personajul in biletele de hartie, jucandu-si sentimentele la o „ruleta ruseasca” a unei rubrici matrimoniale – o caracterologie ad-hoc a spetei feminine pentru a obtine dubla deschidere a sensului, deziderat atins de o poezie ostentativ aplecata asupra placerii textuale: „am ciopartit toate femeile si a aparut ea / un amestec de carne oase lacrimi tate / un ceva plasmuit practic din mine”.* Liviu Ofileanu