Pedeapsa cerului | Razvan Nicula

Mi se pare ca inca aud strigatele. Strigatele pline de spaima care cer mantuirea.

Cer dreptatea. Dar se gandeste cineva ca dreptatea este doar o consecinta a propriilor fapte?!

De cele mai multe ori oamenii uita. Uita pana si ce cauta.

Doar cauta. Se pierd pe drumuri pe care nu si le pregatesc, in vieti pe care nu le mai inteleg.

Atunci cauta sprijin. De aceea de multe ori se invalmaseau la portile manastirii.

Veneau sa caute liniste. Sa-si marturiseasca pacate.

Sa vada un colt de rai. Asa era considerata manastirea de foarte multi.

Ascunsa intre dealuri, cu ziduri albe nu foarte inalte, strajuite de o poarta solida de lemn. Se vedea de departe, intre dealurile inverzite, sub sclipirile razelor soarelui.

Din spatele zidurilor, crucea unei biserici din piatra se ridica triumfatoare spre cer, cautand parca sa il imbratiseze. O insoteau imnuri de slava cantate de pasari, de greieri si de alte insecte.

Vocile oamenilor erau mai putine. Atunci cand o vizitau, toti vorbeau aproape in soapta.

Sa nu tulbure nici divinitatea, nici rugaciunile calugarilor. Mai ales rugaciunile calugarilor.

In chilii scunde, stramte, manastirea adapostea doisprezece locatari. Oameni de treaba, muncitori, plini de credinta.

Asa se spunea. Cu mai multa credinta decat altii.

Pentru ca din acel motiv, datorita credintei din sufletele calugarilor, rugaciunile nu se opreau niciodata. Cei doisprezece isi imparteau atat sarcinile gospodaresti cat si sarcinile spirituale.

De aceea mereu era unul ingenuncheat in fata altarului, cu o carte de rugaciuni in fata, din care se citea neintrerupt. Obiceiul data de sute de ani, dintr-o vreme in care calugarii de atunci alungasera ciuma de pe aceste meleaguri, rugandu-se neincetat vreme de trei luni de zile.