Povestiri celtice | Lidia Simion

Sus de tot, pe creasta unei faleze abrupte, deasupra marii, se ascundea o casuta de piatra. Zi si noapte valurile se spargeau de peretii stancosi si vantul batea neincetat.

Dar casuta rezista si celor mai violente furtuni.In aceste locuri, aici, la capatul lumii, unde pamantul se termina si incepe oceanul far-de sfarsit, unde soarele isi incheie cursa pentru a se scufunda in valuri, in aceste locuri pierdute in larma valurilor si a vantului, traia un pescar batran. Punea pestii la uscat in fata casei si inauntru ardea mereu un foc in vatra.

Totul era patruns de mirosul marii, al sarii si al fumului de carbune. Pescarul statea pe o banca de piatra, in fata vetrei.

Parul lui era alb ca neaua, barba imaculata ca laptele, dar mainile lui pareau inca indemanatice si puternice. Spinarea-i era incovoiata de povara anilor, dar el stia sa-si manuiasca navodul la fel de bine ca pescarii tineri.

Se impunea in fata multora prin cunostintele lui despre tainele marii si ale lumii. Nimic uimitor atunci in faptul ca satenii, fie tineri, fie batrani, se intalneau cu placere in casa lui pentru a-l asculta vorbind.

Ii aduceau de toate. Putin ceai, un pachet de tutun de pipa, o bucata de sunca sau de slanina, o pereche de ciorapi de lana caldurosi si impletiti cu modele diferite … De cum venea toamna si pana primavara, cand zilele erau mai scurte, se asezau in jurul focului – cei mai varstnici pe banca, cei mai tineri pe sacii de sare sau chiar pe jos, pe unde mai era loc – si dupa ce se instalau comod se auzea vocea vreunui obisnuit al casei:– Sean, povesteste-ne despre vremurile de altadata.236 pagini + 17 planse color