Pudra - Dora Pavel

Între atîtea romane concurente în a epuiza tema comunismului, cartea Dorei Pavel vine ca un suflu nou, proaspăt şi deschizător de drumuri. Dora pavel are forţa marilor romancieri contemporani.

Asemănarea cu Milan Kundera, de exemplu, nu poate fi trecută cu vederea. „Le corps”, cunoscuta temă kunderiană din Insuportabila uşurătate a fiinţei, se regăseşte în descrierea chirurgicală a învierii lui Carasiniu: Înviat din morţi după trei zile, Vlad Carasiniu îşi împarte viaţa între ruşinea unei morţi nedemne, banale şi o a doua naştere, de această dată una frauduloasă, „o naştere sterilă, redundantă” şi „neasistată din prima clipă”. Moartea şi învierea sa sînt puse însă la un moment dat sub semnul farsei.

O farsă a destinului, care îl trădează pe Carasiniu şi îl lasă „în voia vieţii”. Roman al identităţii, roman de dragoste şi de moarte, roman psihologic, cu multe accente naturaliste, Pudră va rămîne cu siguranţă, pentru destul timp de acum încolo, în atenţia criticii literare. - Bogdan Romaniuc Romanul Dorei Pavel începe cu forţa prozatorului îndelung exersat.

Prima frază, scrisă pe aproape douăzeci de rînduri, se citeşte dintr-o singură suflare. Te mai poţi menţine pe margine cînd ţi-a fost aruncată o astfel de mănuşă?

Analiza care continuă subiectul recurent al Dorei Pavel - acela al morţii şi al mecanismelor ei - ţine încordată atenţia cititorului. Îi stîrneşte acestuia un interes înrudit cu cel pentru scenariile poliţiste.

Senzorialitatea este ascuţită, senzaţiile sînt descrise în mod verosimil, dar deloc previzibil. Fiindcă imaginile vin din altă lume.

Nu este lumea viilor. Nici cea a morţilor.

Este un spaţiu straniu, complet necunoscut, cu care autoarea îşi familiarizează treptat publicul. Există de-a lungul întregii poveşti o lipsă de pudoare, în sensul cel mai larg; fiindcă nici un colţişor al spiritului sau al trupului, nici un drum pe care unul sau celălalt rătăceşte nu opreşte accesul glasului descriptiv.

Totul, fie că e material sau doar energie haotică, îşi strigă nevoia de a fi descoperit. Ce se întîmplă cînd revii după două zile de moarte clinică?

Cum priveşti lumea după „înviere” şi cum eşti tu însuţi privit cînd trupul tău miroase a moarte, dar emană viaţă proaspătă? Vlad Carasiniu este personajul care îşi lasă toate gîndurile la vedere, astfel încît cititorul să îi poată vizita întreaga viaţă ca pe un muzeu.

Odată cu Pudră, avem - deja la început de 2010 - un roman bun. - Iulia Iarca Autoarea şi-a conturat deja, cu mînă netremurîndă, un teritoriu propriu, o zonă tematică şi un tip de atmosferă care îi asigură vizibilitatea. Agata murind (2003) şi Captivul (2006) puneau deja în scenă o zonă crepusculară.

Deshumarea unor morminte dragi, iubirea incestuoasă, fîlfîirile abisale şi trăirile ambigue, ezitările şi paroxismele, toate aduceau vocea naratoarei într-o filiaţie care include, la drept vorbind, romanul gotic, gustul lui Edgar Allan Poe pentru morbid, atenţia lui Zola - dar şi a lui Zweig - pentru dimensiunea paradoxală a psihismului şi explorarea postpsihanalitică a scufundării în stările de obnubilare, parţială, a conştiinţei. Acum, la început de 2010, Pudră este posibila continuare a unui triptic sau a unei serii de autor relativ unitară în parametrii ei stilistici şi de tendinţă, situînd-o pe Dora Pavel undeva între expresioniştii, romantici, autorii adîncurilor psihologice şi degustătorii de scanări ale fiinţei umane dincolo şi dincoace de precizia superficială a unor circumstanţe istorice.

Pudră şi-a asociat în chip fericit elemente de roman poliţist – deci de intrigă şi suspans -, una dintre reţetele care, fie şi numai schiţate, asigură vigilenţa lecturii. Registrul dominant al acestui roman este cel nocturn.

Moartea - fie ea şi aparentă -, amnezia, întîlnirile întîmplătoare ce succed trezirii sînt toate nocturne, iar periplul lui Carasiniu rămîne pînă în final o călătorie celiniană la capătul nopţii. În proza Dorei Pavel trebuie să intri în costum de gală, ca la Operă, pentru că vocile te poartă în înalt, scenografia este rafinată, iar partitura te poate duce departe. - Ovidiu Pecican