Taxa pe viciu | Dan Herciu

Dan Herciu isi joaca perfect ritmurile si cadenta, relatia sa cu textul e libera si netensionata, dar si inducatoare de nelinisti. Ca in jam-session-urile lui Jack Kerouac, de pilda, versurile sunt monotone si surprinzatoare in chiar aceeasi clipa, naive cu talc, precum refrenele de jazz, improvizate cu schepsis.

Libertatea lor are o unda de disperare in fundal, caci angoasa sta la panda. Manifestul liric subsidiar deconspira semnificatia majora, in ordine existentiala, a derizoriului, a minorului, mizand pe comunicarea i-mediata, de o sinceritate jupuita, a secventelor traversarii in forta a zilelor si noptilor.

Materia verbala si cea existentiala isi raspund intr-un pas leganat, marunt, de swing, rupt dupa plac si hartuit cu un ras galben, de buna calitate. O guresenie de om dedat tacerilor prelungi, despicari bland-acide ale mastilor fiintei, deplasari metaforale avare, un rest de grimasa bacoviana trecuta prin rictusul ironic sorescian condimenteaza dorinta de a (se) comunica si de a atinge expresia coerenta, cu sens, a „gandurilor lui herciu”, destinate, pana la acest volum, anonimatului.

Un inceput pentru care merita sa stam in asteptarea urmarilor.* Irina PetrasInstantaneele, scurtmetrajele si improvizatiile lui Dan Herciu, dincolo de o aparenta duritate a expresiei, mustesc de candoarea unei varste de aur a sentimentelor, prezenta ca potentialitate (sau ideal iluzoriu) in samburele fiecarui poem despre dragoste. Pentru ca Herciu nu scrie poeme de dragoste, ci intotdeauna despre dragoste si, cu toate acestea, prozaismul ori depoetizarea nu sunt niciodata scopuri in sine, ele fiind doar mijloacele prin care-si motiveaza sentintele (uneori exprimate voalat, alteori, direct) asupra acestui sentiment care tulbura, aprinde, infurie, scarbeste, rutineaza, plictiseste.

Obiectele care raman in urma unei despartiri, alaturi de amintiri (ca si cum amintirile s-ar materializa sau obiectele s-ar transfigura, volatilizandu-se in camerele organice ale memoriei), lasa impresia ca acumuleaza intre ele o tensiune colosala, iar nucleele lor, incarcate cu energia amintirilor, sunt pe punctul de-a fuziona la rece. E aici o tristete a obiectelor lasate in urma de cineva (cum sunt scaunele goale din tablourile lui Van Gogh sau esarfa, vaza si bomboniera din poemele lui Iustin Panta), peste care curge, incandescenta, lava unei euforii a primului sentiment erotic.

In urma ramane linistea, dupa ce amintirile se incinereaza – linistea cu simplitatea ei complicata. Tonul nu e unul sententios, ci e presarat cu ironie si autoironie, intr-o intelegere a seriozitatii jocului – un joc intre moral si amoral.

Daca in amoralitatea actiunilor consta viciul, atunci taxa platita poate fi pierderea acelei moralitati a sentimentelor dupa care personajul din aceste poeme tanjeste.* Mihai Curtean