Viata la superlativ | Cornel Pavel Darvasan

Cred ca trebuie spus din capul locului: aceasta carte contine „trecute, foste predici”, cum ar spune Poetul. E vorba de predici tinute, ani la rand, de domnul Cornel Darvasan, in calitate de pastor.

Dintr-o perspectiva strict literara, acestea s-ar putea asemana cu rubricile saptamanale pe care un scriitor le concepe si le prezinta intr-o publicatie periodica. Singura diferenta ar consta in faptul ca autorul isi face cunoscute articolele oral, in fata publicului sau, iar receptorii nu le citesc, ci le asculta.

Dar lucrurile nu sunt asa de simple. Specialistii in stiintele comunicarii spun ca un Discurs reprezinta relatia dintre un Text si un Context, relatie in urma careia se nasc sensuri si semnificatii, adica informatii despre lume si interpretari asupra acestor informatii si asupra lumii.

Dominique Maingueneau defineste discursul ca articulare a textului si a locului social in care acesta se produce. Pentru el, textul si locul social sunt ca fata si reversul unei foi de hartie; asadar, un discurs reprezinta „unitatea dintre un text, un loc social si un mod de enuntare care le articuleaza” (Les termes cles de l’analyse du discours, 1996).

Ori, atunci cand citim textele din Viata la superlativ suntem privati de o mare parte a contextului, care facea din ele niste predici religioase, precum si de modul de enuntare, care facea din aceste predici niste discursuri cu un mare impact intelectual si emotional. Ce elemente compun contextul care participa la nasterea unui discurs?

Numarul acestor elemente poate fi extrem de variat, in functie de perspectiva adoptata. Dupa unii autori, contextul este dat de participanti, loc, moment, scop, tema, gen de discurs, canal, dialect folosit, reguli care guverneaza inscrierea la cuvant in comunitatea respectiva etc. (D.

H. Hymes, Models of the Interaction of Language and Social Life, 1972).

Alti cercetatori includ si cunostintele despre lume ale participantilor, cunoasterea referitoare la imaginea reciproca a participantilor, la interactiune, o cunoastere a planului de fundal al societatii din cadrul careia este generat discursul etc. Pentru E.

A. Schegloff, „orice discurs este o opera colectiva”, in sensul ca intelesurile si semnificatiile pe care le transmite un discurs depasesc cu mult enunturile produse de emitator; intelesurile si semnificatiile constituie o coproductie a celor care vorbesc, asa cum vorbesc, si a celor care asculta, asa cum asculta – activ sau pasiv, cu feedback sau fara feedback (Sacks, Schlegoff si Jefferson, 1974).